Buda Bujor

Koni-kiva   HONDA.

Şi a venit vremea când scoica s-a desfăcut singură să-şi arate  perlele.

Un om curajos şi plin de idei, angajat într-o cursă spre mai binele  lui şi nu numai, a urcat într-un ritm ameţitor treaptă cu treaptă, şi urcă mereu.  L-am întrebat pe Emil , cel pe care-l ştiu de prin anii ’70, cum a atacat şi reuşit să  cucerească încă un domeniu , unul dintre cele mai mondene ale vremurilor ,  acolo unde se înfruntă realizările oamenilor la confluenţa actualităţii ştiinţei şi tehnicii.? La urma urmelor. nu rachetele, nici vapoarele, nici tancurile, şi nici cine ştie ce nokie, nici domeniul sofisticat al electronicii , nu pot stârni mândrie, invidii şi adrenalină , ce să se poată compara cu automobilul. Acesta,  devenit banal,  se întâlneşte pretutindeni, într-o parcare ori la rigola bulevardului , iar  invidioşii îşi întorc capetele lăudându-le, admirându-le  cu guşa plină de amarul invidiei.

HONDA poate defini personalitatea şi rangul proprietarului diferit de mărcile mari şi consacrate ale Europei. N-a coborât să nu-şi păteze rangul şi carisma., şi nu este legată, neapărat, de averi opulente.

Perlele de care vorbeam , etalate în expoziţia inaugurală , ca într-o scoică fermecată,  strălucitoare toate şi diferite între ele, precum vedetele  vremii, întâi uimesc , apoi atrag,  apoi îndeamnă să le mângâi, apoi îţi şoptesc o declaraţie de amor, la care multe inimi simţitoare nu pot rezista. Văzându-le, oamenii, indiferent de maşinile pe care le stăpânesc, le încolţesc în suflet gânduri de infidelitate; cum să facă  să aibă o HONDĂ, şi  într-o sarabandă de posibilităţi, pe care dorinţa le alimentează, încep să plănuiască….

A fost la inaugurare lume, câte frunză şi iarbă, o sărbătoare de rangul  4 F   -  F. F. F. F.  adică, FAST, FARMEC, FEMEI FRUMOASE  -,.

Uimit mi-am zis că cine nu-i prezent, nici nu există.

Au întâlnit acolo trei personalităţi , fiecare încercând sentimente diferite. Întâiul GIURGIU, cel cu multe decenii în spate, avea ochii în lacrimi, privea şi nu-i venea să creadă. A fost acolo al doilea GIURGIU, cel cu visul împlinit, ce-mi explica referitor la întrebarea ce i-am adresat-o :, – Mie mi-a reuşit totul, mai ales acolo unde nu m-am priceput! Ei cum? Mă întrebam eu, apoi rapid mi-am amintit de domeniile atât de diferite, ce-i poartă pe firmă paternitatea. Oare aşa să fie?  Să se fi  întâlnit norocul,  curajul şi oportunitatea?       

A fost prezent al treilea GIURGIU ,  parcă copleşi de responsabilitatea ce a primit-o în dar de la cel de al doilea GIURGIU.  Au cuvântat mulţi dintre cei prezentă, dar am reţinut o  idee  cu care încheia  acesta  cuvântul inaugural:

- Nu trebuie să fim mai buni ca ceilalţi, noi trebuie să fim diferiţi!

 Şi iată cum arădenii au pătruns în familia  HONDA, un domeniu al şogunilor din poveste..

                                                          Buji al vostru.

B-TON a susţinut un concert beton.

Impresiile unui vetust.

Nimic altceva, nici măcar curiozitatea nu m-a îndemnat să mă aflu printre fanii lui Fly Ştuhuleţ, ( nume de pasăre nocturnă), duminică noaptea, la mai mult ca decentul club Flex. L-am mai văzut pe Fly şi n-a străpuns sonor, într-o curte-hrubă de la Muzeu, demult, pe vremea eclipsei.

LA FLEX

Şi totuşi, cu inima „între dinţi” şi între două rafale de ploaie, la Flex am fost. Sosit devreme am coborât într-un subsol amenajat în genul clasă cu bănci, schele , maşini infernale din filmul  serial cu  Nikita, trape, praguri, obscuritate, lumini misterioase, lupe rotitoare ce aruncau fulgere, un amestec de întuneric şi obscuritate, un cearceaf pe rol de cortină, minuni, mistere, figuri bizare. Mişunau umbrele, se prelingeau pe lângă mine cei de-ai casei, o chelneriţă brunetă cox, cu buzele abia tremurate m-a întrebat despre dorinţele mele. –„Ceva fără zahăr, pentru diabetici… –Nu avem, rosti „ la brunet” cu o nuanţă a vocii şi o mimică specială, dulce; cred că dacă-mi oferea şi cianură o luam fără să clipesc. Şi totuşi,  o apă cu lămâie s-a găsit pentru mine, plata pe loc, după obiceiul casei. Am găsit masa (banca) rezervată pentru INFO şi m-am aşezat ca un şcolar silitor. La ora aceia toată lumea mi se părea blajină, calmă, un fel de linişte  dinaintea furtunii.

Întrare abruptă, scări multe direct din stradă, pe care au început să se rostogolească obişnuiţii casei. Se apropia ora fatală. Obişnuiţii localului, stâlpii, de care mi-am dat seama după exclamaţiile la contactul vizual cu ceilalţi au ocupat locuri strategice. Tineri deosebiţi, cu personalitate, numai unul şi unul, băieţi şi fete, au început să populeze băncile clasei din subsolul antiatomic. Fetele apăreau, parcă preocupate de afaceri importante, cu nişte sacoşe doldora atârnate pe umăr, şi alură de superstaruri. Priveau ţintă, scrutau sala până-l găseau pe EL, apoi se linişteau. În aer plutea misterul, surpriza, pericolul unui bombardament cu mega-beli.

Vă voi descrie impresii inedite percepute de mine, cel ce faţă de cei de…faţă, nu eram doar ca un tată, eram  ditamai bunicul aventurier, amator de senzaţii tari, în carne şi oase cu dureri latente provocate de meteorologul de serviciu.

PERSONALITĂŢI.

Lângă mine s-au alinat oamenii de bază ai INFO-ului. Călin numai zâmbet, fixa mândrele peste capetele tuturor. Secretara noastră ,discretă, frumuseţea blondă de la etaj, cuminţenia întruchipată scruta împrejurimile. În faţă şi în dreapta două fete, frumoase şi ele, brunete de-a-devăratelea, una cu gardă personală, un băiat liniştit şi ispititor de frumos, avea o construcţie a braţelor şi muşchi, suficienţi pentru două persoane. Cealaltă, la care întâi se remarcau buzele senzuale, conturate, apoi ochii, iar dacă coborai privirea, nu se poate să nu se acaţe în proeminenţele  bustului. Părul legat în sus, elibera gâtul privirilor şi plăcerilor nemărturisite. Pe amândouă le ştiam de prin preria  mass-mediei arădene.

Chelneriţa şi amatorii cărau la beri în flux continuu. Consumul direct din gura sticlei nu părea ceva anormal. Iar eu,…eu, cu apa cu lămâie. Mi-a încolţit un gând. Când plec de aici, primul lucru ce-l fac , o să dau foc maşinii, prea mă ţine la respect, îmi ploua în gură după un strop de bere.

A apărut STARUL FLY. În hainele obişnuite, părul negru, plete în vânt, arunca zâmbete în dreapta şi stânga. Ce zâmbet are PLY…sclipitor, cu o dantură perfectă de fiară. N-a lipsit nici lanţul atârnat de curea şi ajuns la genunchi, probabil pentru brişcă. Sic! Culori de camuflaj.

Berea ridica tensiunea, personalităţile marcante aplaudau şi strigau lozinci mobilizatoare.

Aparate de fotografiat, cu zecile aruncau fulgere.

Am remarcat un bărbat cât un munte, tuns, cu un aparat foto uriaş, (ca şi stăpânul), ce o vreme a mitraliat la întâmplare prin sală. Era întru-n grup, toţi în negru, el, fiind cel mai mare. Un ciudat inel îi marca urechea stângă. Când aplauda ridica braţele cu o anvergură uriaşă şi lovea palmele cu o forţă extraordinară, parcă trăgea cu tunul. Fiecare în crizele de paroxism se manifestă într-un fel, el, şi-a pus în palma stângă un teanc de bancnote şi s-a apucat să le „felieze” către Flay, ca-n nunţile galante. Nu m-a mirat nimic la el, totul apărea normal, dar, mă întrebam cum o fi stat el, cu capul aproape lipit de boxa cu difuzoare,  din care se revărsau sunetele cu intensitatea canonadei tunurilor la cucerirea Berlinului în ’45. Mie mi-au intrat în rezonanţă cu ritmul muzicii toate încheieturile, cuşca toracică. În frunte simţeam un şurub se rotea mereu.

Concertul curgea ca Niagara. În faţa scenei s-au adunat starurile ce vibrau la unison, o masă de oameni ce oftau, strigau, iubeau şi se mişcau sincron. Idolul nostru ,Fly cânta şi dirija cu convingere şi competenţă. Ce articulaţie are omul nostru în vertebrele gâtului? Iată o problemă ce mă frământă şi astăzi, parcă un drac îi mişca ritmic capul atârnat doar în pielea gâtului. Efect extraordinar, alterna sclipirea dinţilor în lumini de laser, cu o claie de păr negru ce acoperea ritmic totul. Văzându-l am început să dau şi eu din cap, am intrat în rezonanţă. Azi nu mai am spondiloză! Mare eşti TU ,FLY!

Un tip din apropierea mea dansa cuprins de frenezie, mişcându-se în toate direcţiile fără a păşi, parcă prin alunecare. Ce paşi o fi făcând? Aveam senzaţia că alunecă pe o placă incandescentă. Fantastic. Am mai văzut dans asemănător la Ansamblul Sovietic „IGOR MOISEEV” prin anii ’70.Entuziasmant. Ce antrenantă este muzica lui Fly.

Din când în când , omul uriaş se ridica şi cu braţele desfăcute cu deschidere fantastică, trăgea salve  bătând palmele. Când nu aplauda era cu o ureche lipită de dulapul cu difuzoare. Mie, aflat la distanţă de dulapul în cauză, îmi vibrau coastele.

La un moment dat au apărut şogunii, specialiştii cu aparatele de filmat şi de fotografiat. Primul pe care l-am simţit, după valurile ce le-a iscat, a fost Ioan Virag, înţeleptul grupei INFO, GURU, posesorului unui aparat foto, jenant de voluminos şi evoluat, o tulumbă pentru zoom mecanic ce-ţi scoate în relief şi părul din nas. A imortalizat scene teribile, l-am văzut făcând CLICK în ochiul vârtejului. Marius, a apărut incognito, fără sculă, şi mai ales fără domnişoara care l-a făcut celebru. Ori cât m-aş fi mirat, era singur, EL, fala studioului.  Raimond, cred, singurul în interes de serviciu, şi-a făcut reportajul obişnuit, de rutină, filmând şi panoramând. Pentru scenele picante lua poziţii, dintre cele mai contorsionate. A şi avut ce filma, actorii manifestându-se fără restricţii.

Fantastic, muzica lui Fly a avut armonie, a cântat şi vals.

Berile veneau şi veneau. De undeva , de la pultul adăpostului antiatomic se serveau păhărele cu ţuică.

A apărut şi Bibi. A venit de undeva de pe front. Era echipat în camunflaj, cu rucsac, glugă, grenade, marmidă şi bidon agăţate la centură, bocanci montani cu ţinte ca măselele, şi aparatul purtat precum un kalaşnicov. A filmat de sus, de jos, , de sus în sus, de jos în sus, de sus în jos, lateral, circular, totul în cea mai mare viteză, din mers ca cei din marina militară în jungla Vietnamului. Pe mine m-a filmat la 2 cm de pupilă. Când Bibi spune: -Mi-a plăcut cum ai ieşit -, înseamnă să nu fii printre cei din familie când se dă pe sticlă, caută-ţi  de lucru în oraş, fugi de acasă. A dispărut prin mulţime, probabil a plecat spre alte locuri mai întunecoase.

Mă uitam la braţele mele, plăpânde, subţiri, cine m-a pus să vin cu mânecă scurtă. Ceilalţi să fi observat diferenţa între grosimea braţele mele şi ale celorlalţi ? , care, cu cât erau mai pline de muşchi, cu atât erau cămăşile mai fără mâneci. Am constatat că a purta braţele goale în funcţie de cantitatea muşchilor este o veritabilă modă. Tatuajele, ce să zic? Nu prea erau la suprafaţă.  

Un şurub pe care-l simţeam în frunte se rotea mereu. La limita de suportabilitate, cam după vreo 8 melodii, fie ce o fi, eu plec. Vă imaginaţi ce era dacă şi prin gâtul meu ar fi curs torente de bere, măcar ca la fetele din jurul meu. Eram alt om şi nu plecam acasă. Nu aveam nici blestematul acela de şurub. Deci, după o sumară ceremonie de plecare, am plecat. ADIO, dar voi mai reveni!

                           Buji din gaşca INFO

PĂDUCHII ŞI CĂPUŞELE.

Am stropit deunăzi cei câţiva pomi pe care-i am în curtea casei. În intervalul dintre două serii de ploi, le-am examinat loazele tinere şi în interiorul frunzelor răsucite, ca ţigareta, mişunau păduchii verzi. Trandafirii erau năpădiţi de –mană- şi de acarieni. Mana , o denumire dată , aşa, arbitrar, petelor gri de pe frunze, un fel  de  „Boala lui Calache „ a frunzelor de trandafiri şi a celor de viţă de vie. Ori cum nu pricep ce-i mana şi nici ce-i Boala lui Calache.  Dar, de când este lumea , această lume obscură, ascunsă sub frunze, suge din seva crenguţei ce-i poartă.

Toţi aceşti paraziţi îşi au antidotul, o industrie chimică şi zeci de laboratoare au muncit din greu să găsească leacul potrivit să-i stârpească.

    Pomii mei şi  trandafiri eram obligat să-i tratez, să-i ocrotesc, exact din momentul când i-am plantat ori semănat la mine în curte. Obligaţie revenită, fără pardon, după Legea lui ANTOINE DE SAINT-EXUPERY care m-a cucerit din primul moment când am aflat-o.

   Şi atunci, aleşii noştri, politicienii, pe care , acolo, într-o cabină de vot i-am preferat, nu au nici o obligaţie? Tocmai ei s-au transformat în acarieni, mană, păduchi verzi , ţestoşi şi lânoşi, pe care, iată, n-are cine să-i stârpească. Ca în lumea păduchilor verzi, în jurul lor mişună o altă lume ce le suge sucurile, furnicile, toţi consumând din seva trandafirului ce-i poartă. 

Ei bine, cu asemenea gânduri am stropit în duşmănie căpuşee, la toţi pomii şi trandafirii. S-a făcut linişte. Iar am controlat şi fauna paraziţilor a dispărut.

Le-am aplicat reţeta primită de la un amic NA 50% , ANI 25 % , GARDA 25 %

                                  Bujor Buda

ANGI,

Măi ce noroc are omul acesta!!!!! Cristi Rumy. Are o nevastă de milioane. Dar…dacă joacă teatru şi acasă? Hâââââââ!

Adică ce vreau să zic. Mergeţi la ori ce piesă care o are în distribuţie pe ANGI. Succes garantat. Aseară la repetiţia generală cu public,  O NOAPTE FURTUNOASĂ, am văzut-o, iar, pe Angi. O altă Angi, de fiecare dată alta, de te face să o uiţi pe ultima, (Mona) ce-mi ţinea companie, în gând, de o bună bucată de vreme. Acum a fost Veta lu’ Jupân Dumitrache. O Vetă ce arde pe jăraticul amorului, sclava instinctelor primare, dar care…faţă-n – faţă cu Rică, disperatul rătăcit, era gata –gata. Ea, Veta, a ridicat o banală cadă de baie la rangul de –altar – şi centrul palpitant al evenimentelor. Desigur şi viziunea regizorului , dar fără Veta noastră, mai bine să mă opresc şi să visez în continuare. Asemenea drame de mahala, din Ţara Miticilor, şi-a găsit în Angi, la Arad, o eroină sadea.

         Devenit un „fan ANGI” , semnează Buji al vostru.

PS. Ce faine replici în ecou, cu priviri fixe şi ţintite nicăieri. Ce idee!

Ce trist 1 MAI .

Atât de mult vă doream  mai aproape. Dar de unde să ştiţi voi? Mi-a venit mintea românului ai de pe urmă. Chiar, de unde să ştiţi că de astăzi am devenit cel mai bătrân om din clanul meu. Mi-a murit TANTI NEIA, sora mamei mele la 94 ani. Azi am îngropat-o. De unde să ştiţi că ea este tot una cu academician Cornelia Bodea? Sunt nedrept, de unde să ştiţi?

Apoi, acum 58 ani l-am îngropat pe Moşu, preotul din Dezna, Cornel Bodea, tata Corneliei. Omul ce mi-a fost modelul în viaţă-

Două chestii, eveniment şi aniversare, ce m-au dărâmat moral. Vă spui vouă , echipa mea de elită, cui să mă confesez?.  Cu familia mea este altceva. Pentru stabilitate sunt necesare TREI PUNCTE. Moralul meu, familia mea şi voi. Din cele trei am rămas cu două.

Dacă aţi şti voi ce a însemnat o ceremonie funerară cu pluton de gardă! Dacă nu m-au trecut lacrimile la cuvântările de la biserică, ei bine, am udat batista când plutonul a dat onorul cu trompeta, apoi a venit pământul ce a înghiţit-o şi s-a aşternut liniştea peste tot şi peste toate. Cele trei salve cu gloanţe de manevră, canci, de unde? Nu aveau soldaţii gloanţe. Recesiunea.

-„Nemernicilor, urla Napoleon când a cucerit Roma, pentru ce nu s-au tras salvele de tun?”  -„Sire, are curajul mareşalul Ney să justifice, din zece motive!”  -„?”. –„Primul motiv, nu am avut tunuri!

             Cornelia Bodea UN OM care a valorat cât 100 de bărbaţi!

Mă îndemna deunăzi Diana Păsărica să comentăm despre fericire. Ce fericit eram eu dacă o simţeam mai aproape,  pentru al treilea sprijin, pe ea ori pe altul din echipa mea de elită. O îmbărbătare….

Buji vă îmbrăţişează pe toţi. Nu mă schimb eu după cum bate vântul, tot cu voi mă simt eu mai bine de îndată ce am păşit din casă.

                                     Buji

                MONA

Am fost foarte tânăr, era prin 1966. De atunci mi-a rămas în memorie, într-un ungher, MONA blondă, o stea cu nume din „ STEUA FĂRĂ NUME” , o amintire parolată, ce nu se poate şterge.  Puteam să fi şi murit, murea şi Mona blondă odată cu mine. Omul când pleacă îşi ia cu el toate amintirile bune, atât câte încap în valiza din poveste. Despre cele rele primeşti iertăciune de la popă, cine-i nebun să care cu el, acolo sus, ghiulelele legate de glezne.

Ei!!!!!

La început a fost propunerea unei zâne, un pupic pe negândite şi …nu vrei o invitaţie la Steaua…? Ba da, dar dublă. Se făcu voia mea.

Ceremonios , dar fără cravată, da fără, (şi nu pot motiva), am intrat în holul mare la Teatru, pregătit de rândul 1 locurile 10 şi 11, parter.

SUS! A fost comanda doamnei în halat, păzitoarea tuturor aiuriţilor, piesa se joacă în sala Studio. Deci sus.

Din cauza unui eveniment neaşteptat, s-a petrecut un schimb de doamne, doamna mea nu a putut onora invitaţia zânei bune, iar doamna ce m-a însoţit  a fost…aleasa noastră.

În sala STUDIO, intimitatea piesă – spectatori – actori, a fost asigurată, parcă asistam în gară şi în cămăruţa lui Marin , ca duhurile nevăzute, la drama profesorului. O poveste tragi-comică. La un moment dat, mi-am amintit faptul că mai văzusem piesa, atunci , în 1966, doar că emoţiile de atunci s-au estompat. Acum participam cu toate emoţiile şi ne manifestam ca oamenii, la tot ce se petrecea alături de noi, privind pe furiş prin geamul de la stradă.

Am văzut-o , ce noroc am avut, o Mona brunetă, focoasă, indiferentă la cei din jur, spectaculoasă , maiestuoasă , căzută dintr-o altă lume, plutind apoi pe peron şi în cantonul ceferistului scrupulos şi puţin pişicher, fragilă şi dezorientată.  La un moment dat a apărut decisă , (aşa m-a convins pe mine),  să rămână cu cititorul în stele. Aşa am perceput-o pe STEAUA  ce se apropie de Nume, ANGI a noastră. Pe mine m-a convins în toate nuaţele rolului ei. Angi a fost steaua noastră.

Mona blondă, din 1966, avea un nume, şi nu-mi amintesc să mă fi convins, c-ar vrea să rămână cu profesorul stelelor. Poate, era o altă interpretare, în care ,ea, aventuriera, juca o farsă , aşteptându-l pe Grig să „apară odată!” să o salveze. Mona blondă nu s-a abandonat niciodată.

Cine-i Mona de atunci? Căutaţi , voi cei tinerii de azi, pe net, ştiţi voi unde: MARINA VLADY şi cele ce veţi afla mă scutesc pe mine de explicaţii

Ce seară fastă ne-a oferit Angi, zâna care mi-a dat invitaţia.

Mulţumim ANGI.

                                Buji, cel cu mai multe amintiri.

Dragii mei.

Eu, BUJI, decanul de vârstă, cel ce nu se consideră încă expirat, mă încumet să vă fac următoarea declaraţie, astăzi, în Sâmbăta Mare:

Sorţii au hotărât ca în anul de graţie 2005 să apar în mijlocul vostru, şi de atunci să trăiesc momente faste, pe care nu le-am visat niciodată. Şi iată cum, o bună parte din preocupările mele, din viaţa mea, le-am dedicat studioului INFO TV şi vouă.  Mulţi dintre cei cu care am început aventura mea, într-o lume aparte, a studioului de film, au plecat spre alte împliniri personale, oameni adevăraţi, pe care nu i-am uitat şi nu-i voi uita, şi cărora, la fel şi vouă, cei de astăzi, tuturor, le mulţumesc cu recunoştinţă pentru că mi-au fost dascăli.

Prima lecţie învăţată în INFOTV a fost de la maestrul Ioan  Virag, anume că o casetă are două feluri de capete, şi nu doar unu ,cum , din ignoranţa mea credeam. – „Care capăt, cel de început, ori cel de la sfârşit? La care capăt vă referiţi? Apoi am constatat, chiar şi după 5 ani, că atâtea şi atâtea noţiuni mai am de învăţat, până să mă pot considera –rendelizat -. Ne mai vorbind  că, un cadru filmat, (oare spun bine?) se începe „aşa şi se termină aşa, numai aşa”,  rutină ce trebuie stăpânită, pentru ca cei ce-ţi vor privi „capodopera” să-ţi şi înţeleagă mesajul. De la Tibi Molnar am învăţat că secretul – nivelei cu apă – , a polobocului, se găseşte în trepied. Nici din greşeală nu a ieşit vreodată să filmeze fără trepied. Cred că şi când pescuieşte Tibi, la vreo baltă, are băţul fixat pe ce credeţi?  Pe un trepied.

Dacă fie-iertatul Tubi m-a învăţat că poţi rata  o fotografie importantă, din cauza că n-ai văzut  în spatele celui fotografiat, cum doi câini făceau sex. Poza o poţi arunca. În acelaşi context, rutinatul Adi Borz, unul dintre bunii mei amicii din INFO TV, spunea că dacă filmezi o catastrofă, o ruină, şi-ţi apare în faţă o gingaşe floare , filmeaz-o, dă bine, atenuează şocul urâtului.

Cu Flay, un bărbat ce turbură visele fecioarelor, am filmat, şi mai ales în vremea din urmă am montat filmele, iar el, de fiecare dată m-a surprins cu nişte rezolvări geniale,  la care nici nu visam. Are humor cu carul.

Tânărul Raimond, pe care-l bănuiesc că are-n traistă –caseta de aur – , el, când vrea şi are o zi inspirată, se repede la câte un şofer, un trecător, ori vreo fată atrăgătoare, se apeacă curtenitor şi-i invită la confidenţe: -Domnu’ şofer, ce ziceţi de groapa asta? Ori: – Ce fetiţă frumoasă aveţi stimată doamnă, seamănă leit cu dumneavoastră, …cum faceţi să traversaţi mocirla asta şi să aveţi totuşi, tenişii atăt de albi, atât de sclipitori? Întreabă irezistibil şi clipeşte angelic din ochi-i albaştri.

Avem un operator, un june prim, fala studioului; el nici nu simte, şi eu nu i-am spus, când, odată, am observat fete ce întorc capul după el şi suspină amarnic. Ca meseriaş este impecabil, face panoramări fără greşeală, apoi revine cu amănuntele cele mai semnificative. Putem filma împreună ore întregi fără să obosim, uităm de timp, şi întru-un târziu când revenim la studio, aducem a paraşutişti reîntorşi dintr-o misiune de comando. Ce om de lume, distractiv, dansează mai ceva ca toţi ceilalţi. Are un nume cu vechi rezonanţe în istoria neamului nostru, un nume de legionar roman, dintre cei ce au cucerit Dacia…MARIUS.

L-am văzut aievea, la două zile, după ce Bibi, descoperitorul de ciudaţi, în emisiunea lui horror de după miezul nopţii, îl prezenta mâncând o franzelă de 3 lei, întreagă, ruptă printr-un original – gioco di mano –în lungul ei, apoi cu un satâr a  uns jumătăţile cu unsoare de porc direct la masa de lucru, peste tastatură. L-am privit vrăjit, cum cu gesturi nobile de viconte, delicat, din patru înghiţituri a înfulecat jumătatea de franzelă. L-am şi ascultat fără să clipesc, cum povestea amintiri din copilărie unei fantome, cu glugă pe cap, mascată, de abia se zărea aparatul de filmat. Trebuie să vă spun că Bibi, ca să nu-şi sperie interlocutorii , se transforma noaptea în fantomă, în spectru fără forme, să poată să bântuie prin ungherele lugubre. De acolo-şi recoltează victimele să le prezinte nouă.

Să revin, să nu-mi uit vorba, deci după două zile de la horrorul lui Bibi, vin la studio să-mi iau în primire operatorul. După ce, în cele două nopţi l-am visat pe omul cu satârul, pe cine-l văd în faţă? Pe EL, civilizat, stilat, ochi alunecoşi, zâmbet profesional, mă rog, un operator în carne şi oase. S-a prezentat cu o uşoară plecăciune, şi imediat am pornit cu Fifi pe ogorul secessionului. Filmarea s-a derulat normal, Cristi Rumi, c-aşa-l cheamă pe eroul nocturn a lui Bibi, mi se părea născut cu aparatul de filmat în braţe. Ulterior am aflat, mi-a şoptit în mare taină Cristi Cotuna, cum că Cristi Rumi a dat atunci o probă de lucru, urmând să primească în INFO TV misiuni speciale. Oare nu cumva, tocmai mine…….???

În fine , despre Cristi Cotuna, într-un târziu aflu, el este omul conducerii, informează, ştiu toţi, şi se feresc să-l provoace. Face filme excepţionale, în linia I-a , un fel de corespondent de război.

De fiecare dată am învăţat câte ceva de la voi, şi nu-i de neglijat, să ştiu, în fine, când operatorului ce mi-a fost destinat, cu care am ieşit să fac trotuarul printre ruine – monumente istorice – s-a plictisit şi vrea acasă. Oameni suntem! Ce, şi pe mine uneori mă dor genunchii.

 

 

Va urma.

           Acest capitol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare… un cadou pentru prietenii mei de la INFO. Urmează fetele.

Al vostru Buji

SĂRBĂTORI PASCALE FERICITE!  SĂ AVEŢI PARTE DE LUMINĂ, CĂLDURĂ, BUNĂTATE.  CRISTOS A ÎNVIAT !

                       Bujor Buda

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Misterul de pe str. Horea.

Cu adevărat edificiul situat pe str. Horea la nr.2 este un mister. Nu pot pricepe cum un palat ca acesta, făcând parte din cel mai important ansamblu arhitectonic arădean, o constelaţie de elită, în jurul Primăriei Arad, a devenit un fel de bătaie de joc al tuturor.

Atunci când toate intervenţiile asupra faţadei s-au executat legal, cu AUTORIZAŢII de la Primărie, aspectul actual este de tot râsul. Iată datele problemei:

- Două sedii de bănci ocupă faţada de la parter, prima pe Revoluţiei  şi CEC Bank-ul  pe Horea. Mai există şi vitrinele unor întreprinzători particulari. Aşadar, proprietari cu stare şi nu nişte pensionari ce nu-şi pot permite restaurarea faţadei.

- Intrarea principală, pe Horea, are poarta originală distrusă de un camionagiu, pe care cu o vreme în urmă era afişată o autorizaţie de intervenţie la interior. Autorizaţia a fost luată , dar poarta a rămas o ruină ; aspect groaznic. 

- Fiecare proprietar şi-a zugrăvit faţada în culoarea care să-l deosebească de celălalt.

- CEC BANK , cu AUTORIZAŢIE de la Primărie şi-a zugrăvit faţada proprie, direct peste toate defectele ei, într-un fel protejându-le. O lucrare excepţională , ca model de fuşeraţie.

- Privind cum arată faţada, te întrebi cum de este tolerată o uşă de metal, văruită, parcă improvizaţie la un grajd. Asta, exact pe locul unde tronează, corect, tabla ce atestă că avem de-a face cu MONUMENTUL ISTORIC NR.02B0060.

- Vreo cinci culori de zugrăveală pe faţadă, iar intrarea din stradă la biroul europarlamentar , prezintă cărămida din zid şi tencuiala căzută.

În final să vă prezint misterul, în speranţa că mă veţi ajuta să-i descoperim împreună tâlcul: CÂND TOATE INTERVENŢIILE PE UN MONUMENT ISTORIC , (LEGEA 422/2003 ), SE VOR EXECUTA NUMAI CU AUTORIZAŢIE,  cine a a executat recepţia din partea forului care a eliberat-o?

- Beneficiarul a mizat pe cutuma comunistă: MERGE ŞI AŞA!

- Care a fost responsabilitatea celui care a executat recepţia lucrării?

Asta-i problema! Iar dacă se elibera autorizaţia de demolare, sunt precedente destule în Arad, scăpam de ruşinea de a tolera în centrul oraşului un monument reprezentând cutuma  – MERGE ŞI AŞA -.

Vă aştept cu rezultatul investigaţiilor proprii.

Al vostru Buji

Scrie ceva, chiar scurt, scurt.
Căutam prin piaţă, ca de obicei, ceva, trecut pe listă şi subliniat de „şefa”. (De şef n-am scăpat nici la pensie). Un telefon mă trezeşte din căutare, iar cineva pe care-l preţuiesc în mod deosebit, mă face să pricep nişte lucruri, simple şi uitate. Adică, noi avem un blog, la care, bine ar fi să scrieţi săptămânal, scurt….
Pe loc am înţeles că blogul este în fapt un ziar, mai mult chiar, este un spaţiu unde-ţi poţi mărturisi necazuri şi bucurii, chiar sentimente. Bunăoară , suflet candriu ce sunt, spun tuturor şi nimănui, că, o privire în ochii Dianei Păsărica, mă trimite în urmă cu 40 de ani, şi în închipuire, infiorat, mă şi văd sărind într-un picior de la uşa studioului până la răbdătoarea FIFI. Într-o asemenea situaţie fiind, amicul Mateo îmi poveste că prindea iepurele din fugă. Eu n-am avut un iepure la îndemână…
Dar, ceva din mine refuză să creadă, protestează chiar, împotriva tuturor aparenţelor, vorba Ioanei Radu: -„Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti?” Până odată, într-o sală de aşteptare tixită, priveam aiurea…-Domnu’ , nu vreţi să ocupaţi un loc? Atentă , ridicându-se o blondă faină îmi cedează scaunul. Poftim…şi totuşi!
De fapt, în juru-mi sunt la subiecte, multe, multe, şi este suficient să aştern pe blog, (mă îndemna prietenul amintit mai sus), un ultim gând. O ultimă chestie ce mă frământă. Ce atâta filozofie. Pentru data viitoare am un horror: MISTERUL DE PE STR. HOREA NR.2.
Al vostru Buji

Prin anii ’50 un celebru arhitect, pe nume Oteteleşanu, unul dintre consilierii lui Ceauşescu, vizitând Aradul, a rămas uimit de splendoarea arhitecturii. Aradul cu ansambluri arhitectonice neegalate încă, cu palate strălucitoare, ornamente intacte, fără cabluri şi cofrete, trebuia protejat. A convocat la Primărie toţi marii mahări ai vremii şi cerând harta municipiului, cu un creion roşu a încercuit o zonă cu menţiunea-ordin: -„De această zonă nu se atinge nimeni”. Zona a devenit astăzi cunoscută ca ZONA PROTEJATĂ a Aradului, cu statut de monument istoric. Ordinul a fost respectat, miraculos, chiar şi de marele demolator Ceauşescu. Alte oraşe, bunăoară Târgovişte, Craiova, etc. au fost făcute harcea-parcea. Dumnezeu să-l odihnească pe dl. Oteteleşanu.
După 1990 Ceauşescu , de acolo , de unde o fi el astăzi, se răzbună pe noi. Parcă, pe căi paranormale transmite ura-i demolatoare celor ce ar trebui să se implice, să salveze să îngrijească arhitectura Aradului, fie că-i vorba de administraţie, de proprietari, de celelalte instituţii.
Oraşul are metastaze grave, prevestitoare de rău, bube negre. Mă întreb de unde atâta nepăsare, dispreţ faţă de istoria noastră? Vor dispare clădiri emblematice, mâncate de vreme, ca vai de mama lor, ce prevestesc agonia arhitecturii noastre clasice. Ne îngropăm în uitare, definitiv, moşii şi strămoşii noştri. Se speculează lipsa de precizie şi fermitate a legilor , 422/2001 ; a Legii 5/2000 ; şi Legea 350/2001 . Despre consilierii municipali, ce să mai vorbim, „un colectiv unit” , monolit, peste doctrine, unicolor, plutind peste oraş, impasibili, maşină de vot, blânzi cu demolările, îngăduitori cu plusuri ilegale peste P-uri. Cred că admiră rezistenţa vechilor clădiri abandonate, fac pariuri despre rezistenţa tavanelor; fac pronosticuri, când se vor prăbuşi, pe ziuă, ori noaptea?
Acum să amintesc, aşa, ca un pomelnic tragic câteva dintre splendorile arădene părăsite.
- Str. Cloşca nr.4 Palatul Urban din a cărui zidărie cresc copacii. Cloşca la nr. 14 un palat în manieră Gaudi, cu vitralii la ferestre şi tecuiala jerpelită. Str. Eminescu 1o clădire – echt secession – decorată cu pomul vieţii şi flori de floarea soarelui, cu tencuiala căzută la et.I şi cu parterul batjocorit de ramele de plastic şi culori de papagal. Cum au obţinut autorizaţie? Să amintesc de str. Horea nr.2 palatul siluit de cei ce-l ocupă, cu intervenţii la faţadă oblăduită de AUTORIZAŢII peste AUTORIZAŢII, şi recepţionate de serviciile din Primărie, cu o bancă săracă de tot, ce n-a avut atâta bănet să restaureze faţada ce să o reprezinte. Palat cu poarta de intrare, artă secession cu dantelă de fier forjat, dărâmată de un şofer de basculată. Domnilor consilieri, aveţi, oare, ce să imputaţi celor „trei frumoase din poveste” de pe str. Ghiba Birta de la nr.16, 18, şi 20 cărora le-au căzut iremediabil bijuteriile aurite şi maiolica. Atât au rezistat şi gata.
De râsul Europei am ajuns cu cel mai vechi teatru, întemeiat de baronul Hirschl pe care cresc bălării, şi care riscă să se dărâme la trepidaţia de la tramvaie.
Metastaze domnilor, să le cântaţi măcar prohodul.

Au fost dărâmate case emblematice.
Ce era dacă la Praga se perindau câteva consilii municipale ca ale noastre ? Mai aveau ei astăzi PRAGA VECHE ? Cartier păzit cu străşnicie, reprezentativ,  la care nici Papa de la Roma nu  poate schimba o clanţă de poartă.
În Piaţa Veche nici un ghid versat nu poate salva aparenţele. Au rămas acolo nişte platani falnici şi în rest clădiri îmbătrânite, un transformator electric. Tot acolo tronează un hotel pe care-l vor prezenta…cum? Este vorba de Piaţa Veche! Acolo s-au amputat-dărâmat cu autorizaţii legale case care puteau dovedi că avem în faţă imaginea oraşului vechi. Fac pariu cu ori cine, că acolo, pe locurile devenite maidane, vor răsări nişte P-uri din beton cu termopane. Halal Piaţă Veche.
Pe Episcopiei de la nr.10 a fost dărâmată cu autorizaţie o casă, desigur, credeam, pentru a se construi o utilitate publică, spital, o circă de poliţie, un nou sediu pentru Inspecţia în Construcţii…Aiurea! S-a dărâmat cu autorizaţie şi în loc a apărut un grandios afiş: DE VÂNZARE.
Pe str. O.Goga la nr.4 o altă clădire a dispărut, amputată. Casă cu rang şi blazon.
Au dispărut şi parcuri, la UTA, Piaţa Sârbească, din Pădurice a rămas o caricatură…
Închei acum povestea, cu a fost odată, ca niciodată, Palatul URBAN, ori CASA TURCEASCĂ.
Iar ca să fiu optimist, după cum mi-e firea, sper ca cei ce vin după noi, noua generaţie, să-şi găsească demnitatea celor ce au construit oraşul acesta, să-l salveze şi să se mândrească cu el.
Imediat ce sticla, pe care am sigilat-o, conţinând mesajul meu, am aruncat-o pe valurile blogului, şi de o găseşte cineva, atunci, eu voi continua să vă spun alte poveşti; povestea cablurilor, a gunoaielor, a cofretelor, a noroiului şi al asfaltului turnat fără nivela cu apă. Poveşti despre porţi şi balcoane, turnuri şi ferestre. Vă voi povesti despre OŢETAR, copacul pustiurilor urbane. Despre cutiile poştale sparte şi afişele lipite pe obrazul oraşului.
VOI NICI NU ŞTIŢI CE ORAŞ FRUMOS AVEM NOI.
Al vostru, al arădenilor, Buji